Un colt al edenul meu

                        Suntem oameni preocupati de foarte multe lucruri, de cele mai multe ori mai multe decat am putea rezolva deodata. Lucruri care ne rup de fiecare data de comfortul nostru si atunci cand il cautam suntem atat de rataciti ca nici nu mai stim unde sa plecam sa il putem gasi.
                        Pentru mine e simplu unde il pot gasi, a fost intotdeauna acolo si va ramane intotdeauna acolo.
 Pe acele alei aparent interminabile. Verzi, fascinante, alintate de razele soarelui varatec din loc in loc. Pasesti in ochiurile de lumina si parca iti dezmiarda pasul si te indeamna sa mai faci inca unul si inca unul...Pana si vantul e timid si nu doreste sa iti deranjeze plimbarea. Privesc in fata si contemplu,respir... inspir ... vreau sa pastrez cat mai mult din aceasta senzatie de...placut. Sunt purtat parca de verdele frunzelor catre poiana in care stiu ca am sa imi regasesc jumatatea.

                        Intotdeauna aceste drumuri ma vor relaxa cum nici un alt loc nu poate. Cred ca oricine stie senzatia cand stai la umbra si cauti acel ochi de lumina in care sa te atinga razele soarele. Pasesc si ma uit in sus, recunoscand si apreciind parca steaua care ma incalzeste. Ma bucur de lucrurile marunte care in fragilitatea lor preiau aceleasi bucurii ca si ale mele.
                        Drumul...el este cel mai important. Cum il parcurgi, cum il intampini, cum il lasi in urma. Si cum nimic nu se poate incheia mai desavarsit, aproape perfect, decat atunci cand stiu ca la acel capat de drum este EA, viata mea. Moment in care totul prinde mai mult sens, mai mult inteles. Acum inteleg rostul potecii, al frunzelor, al soarelui, al caldurii, al freamatului si al bucurii fiecarui pas, unul dupa altul.

Paradisul pierdut

                 Este o poveste trista, sau care incepe cel putin trist, pentru ca este acolo, a fost intotdeauna, dar sigur nu va mai ramane. Si indiferent de care etapa ne referim, nu a fost niciodata descoperita sub adevarata sa valoare, sub intregul sau potential. Ca si rezervatie naturala, ea este "cunoscuta", ma rog mai mult sau mai putin de oameni, ca mica balta a brailei. Pentru mine cel putin e un loc magic, care mi-a oferit indiferent de subiect, o diversitate incredibila. Locatia e pusa in pericol din aceleasi principii din care sufera pamantul de cand am intrat in era antropocenului, omul indiferent. Sa ma apuc sa enumar multitudinea de evenimente care duc la acest rezultat e o pierdere de timp, toti o stim si asta nu schimba nimic.

                        Cand am ajuns prima data aici nu mi-am putut stapani uimirea despre lumea pe care o descopeream. Vegetatia ca in jungla in anumite zone. Verdele in toate tonalitatile sale.

                              Bucuria in astfel de momente cred ca este condusa mai mult de subestimarile unor astfel de locatii, care ajung sa te surprinda la nivelul frunzei. Atmosfera m-a dus cu gandul la acele taramuri care le vezi in filmele fantastice, care se deschid numai celor predestinati. Padurile cu potecile sale reuseau sa creeze catedrale de lumina care te sensibilizeaza imediat.
                              Cine are ochi sa vada, ar face bine sa isi indrepte privile catre aceste locatii. Cine are nari sa inspire si cine are urechi sa asculte, pentru ca va garantez ce am resimtit si vazut eu ,de doi ani de cand ma plimb prin aceste paduri, nu am mai regasit sub aceeasi stare si acum, asa cum ma astept sa ma primeasca altfel si in anii ce vor veni.
                             Incerc sa raman optimist si ca poate rezervatia isi alege persoanele care sa o si descopere asa cum doreste ea sa fie vazuta si indiferent de forma ea isi pastreaza magia.