Un colt al edenul meu

                        Suntem oameni preocupati de foarte multe lucruri, de cele mai multe ori mai multe decat am putea rezolva deodata. Lucruri care ne rup de fiecare data de comfortul nostru si atunci cand il cautam suntem atat de rataciti ca nici nu mai stim unde sa plecam sa il putem gasi.
                        Pentru mine e simplu unde il pot gasi, a fost intotdeauna acolo si va ramane intotdeauna acolo.
 Pe acele alei aparent interminabile. Verzi, fascinante, alintate de razele soarelui varatec din loc in loc. Pasesti in ochiurile de lumina si parca iti dezmiarda pasul si te indeamna sa mai faci inca unul si inca unul...Pana si vantul e timid si nu doreste sa iti deranjeze plimbarea. Privesc in fata si contemplu,respir... inspir ... vreau sa pastrez cat mai mult din aceasta senzatie de...placut. Sunt purtat parca de verdele frunzelor catre poiana in care stiu ca am sa imi regasesc jumatatea.

                        Intotdeauna aceste drumuri ma vor relaxa cum nici un alt loc nu poate. Cred ca oricine stie senzatia cand stai la umbra si cauti acel ochi de lumina in care sa te atinga razele soarele. Pasesc si ma uit in sus, recunoscand si apreciind parca steaua care ma incalzeste. Ma bucur de lucrurile marunte care in fragilitatea lor preiau aceleasi bucurii ca si ale mele.
                        Drumul...el este cel mai important. Cum il parcurgi, cum il intampini, cum il lasi in urma. Si cum nimic nu se poate incheia mai desavarsit, aproape perfect, decat atunci cand stiu ca la acel capat de drum este EA, viata mea. Moment in care totul prinde mai mult sens, mai mult inteles. Acum inteleg rostul potecii, al frunzelor, al soarelui, al caldurii, al freamatului si al bucurii fiecarui pas, unul dupa altul.